Ancje il cimitieri di Glemone al veve il so biel viâl arborât, cu la file ordenade dai ciprès, che a someavin compagnâ tal cidin la procession meste daûr dal muart che al lave a polsâ par simpri. Come une volte, chel viâl lu vevin clamât “Via Sacra”, e al finive intun slarc propit denant de jentrade principâl dal cimitieri, che a çampe tu olmavis, a voli lunc, la plane dal paîs, e a drete la scjalinade maestose che si rimpinave sù pe culine fate a scjalons, dulintor cencenâts di une alte muraie, scuasit a protezi chês animis che a polsavin dentri il so cûr. Che la muart e fos un nivel, ancje a Glemone, e je veretât di fede, pai muarts, e ancje par un riclam leterari, ma un pôc di mancul pai vîfs.
Di fat, sul or di ogni scjalon, sedi a çampe che a drete, si jevavin sù capelutis, statuis e monuments di marmul e di buine fature, cui nons di defonts di fameis abenadis, cognossudis, ma ancje dai monsignôrs, predis e muinis, che cence volê a cjalavin dal alt in bas chês semplicis sepolturis, magari cun dome une crôs, une fotografie e une date, e dut ben in ordin, in file, in perfete simetrie, une vicine a chê altre, cussì di tignîsi un pôc in compagnie. Ma in chês seris di Mai, daspò de scossade dal orcolat sbeleot, si jere ribaltât ogni ordin, stravuelte ogni simetrie, fasint deventâ il cimitieri un davoi dulà che, magari cence ordin, lis vitimis de sô furie a vevin di cjatâ acet. I cuarps tudâts che mans pietosis a rivavin a robâ aes maseriis che ju vevin acuelts tal lôr grim, si ingrumavin tal plaçâl dal cimitieri, in spiete di un recuie, une benedizion, une lagrime se a ’ndi jere vanzade ancjemò cualchidune, e di une sepolture. Ma a jerin tancj chei cuarps sfigurâts, che no si rivave a dâur pâs a di ducj.
In cimitieri, chê zornade, al jere il gno amì Armando (recuie), che mi veve visât che a une cierte ore al varès vût di lassâ il so compit, e mi preave di sostituîlu. Ma prime che o ves pensât cemût fâ, cualchidun dal Comun mi visave che e sarès rivade une segnalazion, no ricuardi de bande di cuale autoritât, che la situazion de sepolture des vitimis, che e stave lant indenant masse planc, e par vie che diviers cuarps a jerin in decomposizion ancje cause dal cjalt di chês zornadis, al esisteve un seri pericul di epidemie, e che bisugnave fâ front prime pussibil. Mi vevin visât par vie che o jeri assessôr ae Assistence, Sanitât e Igjiene, che a jerin i miei referâts. O domandai al vicesindic di visâ la mê femine di no preocupâsi, che o sarès tornât a cjase une vore tart, parcè che o vevi un incuintri impuartant. Al jere l’incuintri in cimitieri. Tal plaçâl si metevin adun i cuarps che i socoridôrs a puartavin cemût che a podevin: intun sac di plastiche o magari involuçâts intune cuviertine, o cui vistîts che a vevin cuant che il mont ur jere colât aduès, ma sporcjâts di sanc e dal blancôr des maseriis. Prime di cirî une bare dulà meti chei cuarps lambicâts, si cirive di savê se a jerin stâts ricognossûts, o se il taramot, di là de vite, ur ves gjavade ancje la identitât. Almancul savê il puest dulà che a jerin stâts cjatâts: la vie, almancul il borc, di scrivi suntun bilietut di meti parsore de bare, ma no simpri i socoridôrs, massime se a vignivin di fûr, a jerin bogns di rispuindi.
Cualchi volte, sul cadavar cence non, al jere poiât un ogjet, che al jere stât so. Suntune piçule bare blancje e jere poiade une pipine che e veve volût compagnâ ta chel ultin viaç la sô paroncine. Tra lis personis che a jerin vignudis a cirî se tra chei muarts al fos cualchidun di cjase, come intune moderne danze macabre, blancjis fantasimis cun mascaris par respirâ, a balinavin dulintor des baris sborfant, des lôr pompis compagnis chês che si da sù il sulfât, la creoline, un disinfetant che al jentrave parfin dentri tai vues.
Si faseve scûr, e pûr e coventave la lûs par podê lâ indenant cu lis sepolturis. Le cjatai sul stradon: e jere une fotoeletriche, no mi visi se dal Esercit o dai Pompîrs, montade suntune camionete, che o compagnai in cimitieri. Cun chê lûs, dôs pacaris, che une e sgjavave e chê altre e taponave, e un dipendent comandât dal Comun di Udin che al tignive chê contabilitât pietose, si lavorà fin a buinore. Strac, mi jeri sentât vicin di un slambri de muraie di cengle. Mi svearin une scossute e il rumôr metalic dai modons de muraie che e jere colade. Tal sturniment di chel moment, mi pareve che la muart, strache, si fos sentade par polsâ dopo chê vendeme di animis inocentis, e che un agnul al vaìs, viodint chê procession beade.
Roberto Iacovissi














